În cultura orientală, imaginea de sine era un simplu accesoriu. Viaţa mergea mai departe chiar dacă femeia avea câteva kilograme în plus, iar bărbatul era neasortat sau cu părul necoafat (în general aveau turbane pe cap). Dacă ne îndreptăm privirea către vechiul imperiu japonez, sau hai să fim și mai generali, să ne îndreptăm către țările asiatice din vechime, când respectul si onoarea stăpâneau ființa umană, iar disciplina era baza culturii. Mă întreb cât de mult se preocupau ei de aspectul exterior și cât de mult timp stăteau ei în oglindă.

Nu vreau să fiu înțeles greșit, nu sunt împotriva unei persoane căruia îi place să arate bine, din contră, o apreciez. Mai de grabă sunt împotriva excesului de zel pentru imaginea exterioară a oricărei persoane, chiar și a mea. Nu vreau să las impresia că viața orientală, care se concentrează atât de mult pe latura spirituală a vieții, este mai bună decât viața occidentală capitalistă, care se odihnește nestingherită pe materialismul ei. Pentru mine, ambele poziții sunt extreme, iar tot ceea ce este extrem este neadecvat pentru un stil de viață sănătos. Dar atât noi cât și orientalii (unii) iată-ne prinși în cercul vicios al culturii noastre.

Nu este intenția mea de a vă clăti privirile cu niște cuvinte care să facă o comparație între două culturi total opuse care nu au mai nimic în comun. Ci dorința mea este să trezesc interesul pentru ceea ce înseamnă imaginea de sine și aparențele pentru fiecare dintre noi.

Cu toții avem o imagine de care suntem foarte mândri, și nu mă refer la imaginea pe care o vedem în fiecare dimineață când ne trezim și intrăm direct în baie și privim oglinda întrebând persoana care ne apare înaintea ochilor, “Tu cine ești?”. Nu, nu la această imagine mă refer, ci la imaginea pe care fiecare dintre noi am creat-o, imaginea cu care suntem cunoscuți de toți. Avem tendința să creem o imagine a noastră, o imagine care ne reprezintă, în funcție de așteptările pe care le au cei cu care intrăm în contact. De exemplu, nu vei vedea niciodata o secretară care să meargă la birou fără să fie coafată sau machiată, cum nu vei vedea nici o vedetă care să apară, voit, în fața camerelor fără freza lui trendy și fără cureaua (probabil) pe care să scrie mare și cât mai țipător “GUCCI”. Poate că te întrebi ce e rău în toate aceste accesorii. Nu au nimic doar că ele lansează un mesaj fiecărui privitor. Acest mesaj este imaginea pe care proprietarul curelei “GUCCI”, sau coafurii, o crează despre sine. Dar nu ar fi o problemă aceasta, ci problema este că acest mesaj nu exprimă doar imaginea, ci mult mai mult. De cele mai multe ori, avem tendința de a ne crea o imagine, prin mesajele pe care le lansăm, care ridică sau coboară reala noastră imagine. “What matters most is how you see yourself.” Acesta este sloganul care ne este sugerat de mass-media și care nouă ne place pentru că ne oferă posibilitatea de a fi așa cum vrem noi. Dar este oare cel mai important lucru? Oare nu ar trebui să ne intereseze de felul în care ne văd cei care ne înconjoară? Sloganul acesta este mottoul indiferenței. Astfel, societatea noastră nu doar că aleargă nestingherită pe panta abisului, dar îi este tot una. Avem o plăcere diabolică de a idolatriza imaginea și călcăm în picioare ceea ce este în spatele imaginii. Întotdeauna este ceva în spatele oricărei imagini.

Dacă te-ai trezit azi cu o față somnoroasă și dacă te-ai gândit să etalezi masca de toate zilele pentru că îți este rușine de tine, atunci te invit să te oprești puțin în oglindă și să întrebi persoana pe care o vezi acolo: Tu cine ești? Poate că așa vei putea să afli ce se află în spatele imaginii din viața ta.